Zâs-o mama că mi-a da…

Dintru începuturile ținerii mele de minte mi-au rămas întipărite în memoria auditivă versurile unui cântecel: „Zâs-o mama că mi-a da, văleleu, văleleu/ Zestre, când m-oi mărita, văleu, văleu, văleleu…”. Ce e bine e că le-am ținut minte, cu toate că memoria poate să ne mai joace feste: „am memorie, dar nu știu unde am pus-o”, vorba cântecului lui Stratan. Pavel Stratan.

Trecând peste partea cu văitatul, la care ne pricepem nevoie mare, aș vrea să realizăm împreună o incursiune anamnetică de ordin socio-cultural-istoric în existența adolescenților de acum 60-70 de ani. V-am luat prea tare? În traducere, ia să ne aducem aminte cum era pe vremea bunicilor (mei) și a străbunicilor (voștri). Glumesc, nu sunt chiar așa bătrân! Adică, fixând cronologic vremurile, „când era bunica fată”.

Dacă aveai norocul să te naști relativ sănătos și să treci de copilărie fără să te răpună vreo pneumonie mai serioasă, ajungeai la adolescență. De aici, lucrurile trebuie tratate separat: băieții cu băieții și fetele cu fetele, ca să fie treaba clară:

Dacă erai băiat crescut la țară, îți mai ajutai părinții la muncile agricole până ajungeai pe la 18-19 ani, ca să știi și tu cum se face, sau mergeai la o școală profesională. Nu de alta, dar pe la 20 de ani te cam luau cu arcanul și te duceau în armată, un an sau doi, „ca să te-ntorci bărbat”, cum zic băieții de la Vama Veche. Dacă erai mai bărbătos și aveai curaj, o cereai pe mândra ta de nevastă înainte să pleci în armată, ca nu cumva să îi joace și ei memoria feste și să te uite. Dar se pune și la fricoși, că o cereai de frică să nu o ceară altul până te faci tu bărbat. Râdem și glumim, dar au mai fost cazuri în istorie… Dacă erai deșteptul casei/clasei și erau și ai tăi open-minded (deschiși la minte, cum ar înțelege dânșii) și  ar fi fost dispuși la un sacrificiu, poate aveai norocul să te lase să încerci să dai admitere la o facultate. Că era treabă serioasă, nu concurs de dosare cu șină. Musai cu șină!

Dacă erai fată, te bucurai că te-au lăsat ai tăi să termini școala generală și, uneori, școala profesională sau un liceu. După aceasta urma, implacabil, măritișul. Partea cu văleleu, văleleu din cântecel, vă mai amintiți? Toate neamurile tale erau organizate într-o rețea pe lângă care orice social-media modern pare pistolul cu apă din postările anterioare, rețea care avea ca singur scop să îți găsească ție un fecior fain, de nume bun, cu stare materială onorantă, care (opțional) să te iubească și (musai) să îți ofere o viață de familie cât mai liniștită. De preferat era să fie din sat, poate și vecin, ca să se poată uni pământurile și averile cât mai ușor. Noi vrem pământ! Mai țineți minte? Da’ de Ion a Glanetașului, Florica și Ana vă mai aduceți aminte? Nu? Destul de rău. Ion. Rebreanu. Liviu Rebreanu. Destul de rar însă, fetele mereau de noră în alt sat, cu tot cu zestrea din cântecel, ceea ce le mai deschidea orizonturile din punct de vedere social. La fel ca în cazul băieților, a ajunge la facultate era un act excepțional însă, ce e drept, creșteau și șansele să te măriți bine…

Dar vremurile se schimbă, ca și vremea. Dacă atunci, ca fecior, singurele tale amintiri frumoase din deplasare erau cele din armată, iar ca fată, cele din deplasarea la târgul din satul alăturat, acum ne mișcăm în voie. Chiar dacă suntem de la țară, mergem la liceu în oraș și alegem un profil de învățământ care să ni se potrivească. Cât timp suntem la liceu, avem vreme (printre teste, chefuri și învățat pentru BAC) să ne gândim și la o facultate care să fie pe placul inimii noastre și pe măsura puterii noastre de pricepere. Că doar nu om ieși toți academicieni!

Și, după cum ne-a mai fost recomandat, ar fi bine să ieșim din zona noastră de comfort și să plecăm de la cuibul părintesc, din satul nostru mai mic sau mai mare, din orășelul nostru, spre ceea ce mai nou se cheamă centru universitar. Adică spre un oraș mai de Doamne ajută, măcar municipiu și cel puțin metropolă! Aduci cu tine dosarul de admitere (cu șină, că din plic mai cad chestii…), cunoștințele și poate un prieten. Unul e de ajuns, că pe restul o să îi găsești aici, cu vremea. Cât stai la coadă la depunerea dosarului, socializează, nu fi mutalău. Nu știi care din fetele de la coadă sau dintre voluntarele de la admitere s-ar putea să fie viitoarea ta nevastă. Vezi tu, te descurci, mai iei un număr de telefon, un cont de Insta… Căutați împreună cea mai apropiată cafenea… Atât cu hint-urile gratuite, pentru restul trebuie să faci upgrade!

Ei, pe vremea mea, sau, cealaltă vorbă a cântecului, când eram tânăr fecior, am avut norocul să dau de nișțe oameni tare faini, pasionați, ca și mine, de cântat. Și, cu osul și corzile vocale la treabă, cu multe ore de repetiții, am reușit să încropim câteva coruri faine de tot, cu care să cutreierăm și să încântăm lumea. Pe lângă corurile pe care le aveam la facultate, aveam și coruri mai mici, mai ușor de manageriat, cu care ne puteam mișca mai în voie, mai eficient și mai rentabil. Vă spun, cu noduri în gât, ca la cântarea maestrului Grigore Leșe, că cele mai faine amintiri din studenție sunt cele din turneele corale. Trecând peste partea că pe atunci aveam nevoie de pașapoarte și de vize ca să ieșim din țară, cu cântarea am reușit să vedem aproape toată Europa. Puse pe foaie, cred că erau în jur de 20-23 de state în care am concertat.

Dar, cel mai probabil, nu om fi toți campioni pe sate/state la cântat, așa că vă recomand să căutați și altceva. Voluntariatul e o variantă bună ca să întâlniți oameni noi și faini, implicați, de la care să aveți de învățat multe și de la care să furați niște skill-uri. În plus, voluntarii sunt mereu în contact cu profesorii universitari, care, spre bucuria voastră, au ținere de minte și își amintesc de voi la examene… Mai puteți să intrați în diferite organizații studențești. Nu de alta, dar cine nu e organizat are tendința de a fi împrăștiat… Ieșind cu colegii la o terasă, la o cafea sau la o bere, poate vă vine și o idee de afacere pe care să o puneți la cale. Cele mai mari afaceri de pe piață au pornit de la faptul că cineva a sesizat o nevoie pe care o avea (și nu, nu vorbim ne nevoile fiziologice…) dar pe care nu o regășea în ofertele celorlalți. Așa au apărut afacerile de nișă!

„No`, apăi, dacă-i musai, ham!”. Cică așa ar lătra câinii în Ardeal. Eu mă opresc, ca să nu ziceți că latru prea mult pe aici. În plus, nici nu vreau să sperii iepurii din postarea anterioară.  Mâna pe carte, ia BAC-ul cu notă mare, cumpără dosarul ăla cu șină și hai la Cluj! Batăr la Cluj, dacă nu mai departe!

Spor în toate!